Ascuns

nimic nu anunta furtuna

nici macar linistea nu era cea de dinainte de ea

nici macar tu nu ai tras obloanele peste geamuri.

nimic nu a anuntat furtuna

ea doar a venit

a lovit tare, spargand geamurile neacoperite si a trecut peste noi lasand-ne uzi si infrigurati.

Zambesc cald, cu drag, uitandu-ma la tine.

Semeni cu un pisoi care a sarit in vana pentru a fi cat mai aproape de partenera lui de joaca

iar acum o priveste vinovat, mult mai mic decat in realitate, mult mai speriat, convins ca saltul lui peste marginea cadei l-a varat in bucluc.

intind mana dupa prosopul mare, gri si ti-l intind. nu-mi place imaginea ta de pisoi ud oricat de draga imi este, oricat de drag imi esti.

iti intind prosopul si astept sa revii bulgarele de blana pufost si rotund, sigur pe el, infumurat si stapan absolut peste domeniul de joaca.

te privesc cum iti treci mana prin par sa te asiguri ca e chiat atat de ud cum il vad eu,

sa te asiguri ca ai nevoie de prosop.

si te stergi zambind stingerit …

”Tu?” ma intrebi privind undeva pe langa mine, prin geamurile sparte, cautad furtuna care tocmai a trecut.

“Eu?” iti intorc ironic intrebarea si ma simt lasa si rea, mica si meschina.

“tu nu te stergi ?” intrebi calm, alegand sa nu auzi ironia, sa nu simti rautatea

“nu – mie mi-e bine asa, mie mi-e bine uda, si goala si infrigurata”

“si singura” adaugi tu trist

“si singura” confirm eu incet, intorcand spatele ferestrelor sparte, imaginii furturii care a trecut, furtuna careia nimic nu i-a anuntat prezenta

si se asterne linistea de dupa, o liniste care nu exista in fapt decat in parul meu ud, pe bratele mele pe care se preling picaturi de apa pe care cu inversunare refuz sa le sterg.

“mi-e somn” imi soptesti, “mi-e somn si am nevoie de linistea mea, de tine in bratele mele dormind”

“trebuie sa repari geamurile mai intai, pe urma parul meu va fi uscat si am sa incap din nou in bratele tale”

“ma ajuti?” – ma intrebi “imi tii cuiele cu care am sa fixez noile geamuri?”

“mi-e mult prea frig” iti raspund, “mult prea frig acum. eu merg sa caut martipan. mi-e pofta de martipan”

“tie nu-ti place martipanul” imi aduci cuminte aminte.

te privesc zambind. ai dreptate. mie nu-mi place martipanul. dar plec sa caut martipan. Mi-e pofta de martipan.

tu inlocuiesti geamurile sparte de furtuna pe care nimic nu a anuntat-o

eu mananc martipan ….

si mie nu-mi place martipanul.

am parul inca ud …

Sa traiesti mereu ascuns, mereu colorat in culori sterse si terne pentru a nu fi vazut.

Sa cauti mereu intelesuri in privirea celuilalt, cai de evadare din tine.

Sa astepti mereu o intindere de mana, o trecere dincolo de tine.

Sa nu poti sa te dezvelesti cant ti-e atat de cald.

Sa-ti nu poti sa rostesti cuvantul salvator, intrebarea lamuritoare.

Sa nu poti dezvalui intuneric.

Sa fi obligat sa fii lumina …

1, 2, 3 …

am plecat spre casa

sa gasesc pe masa ce-am lasat aseara

o sa vina iara

a ta primavara

m-am pierdut pe mine

te-am gasit intins in causul palmei, ti-ai gasit cuprins

liniile vietii le-ai taiat incet

cicatrici uitate ai lasat pe piept

podul palmei tale e minunea mea

a uitarii taina nu o pot afla.

Am uitat uitarea, nu mai pot sa uit

si privirea doare – totul e trecut

nu-mi gasesc prezentul

refuzi sa iubesti tacerea din mine

refuzi sa gasesti linia uitata fara cicatrici

dragostea din tine nu mai are frici.

frica de uitare nu mai are rost

stii ca astazi ziua nu mai are nopti,

stii ca-n intuneric nu mai pot ascunde

dragostea de tine fuge, rade, vine

….

As fi putut sa …

Ce-ar fi fost daca … ?

Cate secunde schimbatoare de destin, cate cai refuzate, cate vieti netraite exista in fiecare din noi …

Ma simt pierduta in ceea ce nu am trait, simt ca acolo as fi fost eu cea refuzata de mine mie, cea care am ales la un moment dat sa nu fiu.

Fiecare secunda in care am spus DA, fiecare secunda in care am ales sa ma imprasti in ceilalti, sa ma ascund de ceea ce cu adevarat doream, sa ma imbrac in costum de carnaval si sa ma arunc in jocul lor, a celor ce cer, a celor ce pretind, a celor ce asteapta.

Cat de departe sunt astazi de mine si cat de uitata … nu stiu unde e capatul meu, nu stiu care e culoarea in care am fost initial colorata. Prea mult imprumut, prea multa supunere, prea multa ascultare.

Astazi ma descopar doar prelungire, prelungire a lor, a asteptarilor celorlalti.

Mai am unde sa caut ceva? Mai exista sub miile de straturi de culori imprumutate culoarea initiala?

Intind mana sa ma ating in oglinda, sa-mi mangai fata asa cum mi-as dori uneori sa o maingai tu: cu un gest usor, asa cum atingi un copil care doarme, un copil a carui imagine o vrei in sufletul tau pe vecie.

E rece oglinda. La fel de rece ca ochii mei. La fel de rece ca vocea ta de fiecare data cat ceri, de fiecare data cand pretinzi, de fiecare data cand mi te refuzi ….

Si din nou imi aduc aminte ca nu mai sunt. Sunt doar un rol asumat … nu am ce atinge in oglinda, nu am ce cauta in mine, nu am ce astepta de la tine.

Iti cunosti replicile la fel de bine ca mine, iti joci rolul la fel de constiincios, la fel de corect la fel de onest. Fara improvizatii, fara surprize.

As fi putut sa raman eu,

sa cer,

sa ma arat,

sa ma colorez in propriile culori,

sa te astept cu usile larg deschise

sa ma darui fara retineri si fara ascunderi

sa-mi uit singuratatea mult prea des aparata

As fi putut sa …

 

Am uitat

x: Cât de repede ai reușit să uiți (râd ușor). Și cât de departe în tine te-ai adâncit de data asta. Nu vrei să ieșim să căutăm culori? Hai te rog … E jocul tău preferat.

Y: Nu în seara asta. Nu cu tine astazi.

x: Ce rău ești! Dacă nu cu mine, cu cine atunci? Te gândești că mai există cineva cu care poți fura culorile? Crezi că poți găsi un complice la fel de atent ca și mine, la fel de receptiv la toate nuanțele. Crezi tu că altcineva, în afară de noi, mai poate recunoaște respirația culorilor? Hai! Nu fi astăzi gri! Nu te încăpățâna să mă rănești … Nu vezi? Sunt galbenă astazi … Nu ai cum. Te rog mult, nu te ascunde azi în tine. Amestecă-te cu mine. Promit să las astăzi toate ușile deschise și să sting luminile de peste tot, dar ascunde-te în mine astazi. … Uite! Mă schimb ca să nu mai fiu lumină. … Sunt verde acum. Te poți ascunde în mine. Te rog! Ascude-te în mine astăzi! Te rog …

Y: Nu! Nu în tine! Nu am să mă mai ascund în tine niciodată. Mereu mă gasești. Mereu ști exact ce loc am ales, ce culoare ți-am sters. Mereu. Nici în mine nu mă ascund. Și pe mine mă știi la fel de bine. Poate chiar mai bine. Astăzi nu mă joc. Astăzi nu mă ascund. Astăzi nu vreau să caut culori cu tine. Nu vreau să sterg nici o culoare și nu vreau să colorez nimic.

x: Astazi pe Ea o vrei, nu? Mereu când o vrei pe Ea ești gri … Dacă asta vrei …

Y: Pleci?

x: Așa mă gândesc. De ce?

Y: Nimic … straniu … Am sentimentul că pleci de tot … Nu vreau să pleci de tot, vreau doar astăzi să pleci … Nu pleci de tot, nu-i așa?

x: (Râd) Plec … Crede-mă, nu contează decât că plec.

Y: Nu! Stai! Mi-ai promis că lași ușile deshise astăzi! Ai promis.

x: (Îl mângâi încet pe față, mă uit în ochiii lui … ) Cît de frumos ești, copil drag. Și cît de bine părea că ai învățat respirația culorilor  … Hai, fugi la Ea.

Y: Mă aștepți, ai să revi, nu-i așa ?

x: … (tac, el știe, eu știu … )

Te-am găsit?

Ești aici?

Nu dragule … , nu fugi, nu te ascunde, nu te speria.

dar nici nu te așeza prea confortabil în sufletul meu 🙂

nu se știe niciodată cât de repede te pot pierde din nou.

Cât de tomnatic ești astăziu iubitul meu drag, câte de ruginiu colorat e sufletul tău … .

doar un gând ne desparte,

un gând obraznic pe care mă sfiesc să-l mărturisesc.

Sunt eu marea ta, dragoste?

Sunt eu toate ielele din nopțile tale uitate?

Sunt eu, om drag, femeia ta copil?

Adună-mă în palme și mă lasă pe cerga din lână vopisită în roșu și aspră …

Mă uită lângă tine rogu-te, mă uită lângă tine.

Cât de adânc se ascunde toamna în mine.

Cât de toamnă mi-e toamna și cât de dor de ea îmi este, chiar și atunci când calc pe frunze în drum spre tine.

Nu mai există ascundere astăzi, nu mai am unde să fug atunci când nu vreau să-mi dau răspunsuri, nu mai pot refuza spovedania cerută mie de mine.

Cât aș vrea să pot să înteleg pe deplin de unde apar peste noapte întrebările uitate de mult, de ce nu am cum să ignor nevoia unor răspunsuri și mai ales de ce tu refuzi mereu, și mereu, și mereu să înțelegi că nevoia din mine nu poate lua forma unui simplu noi.

Nu am cum să te las lumii,

nu am cum să te iau lângă mine,

nu am cum să rămân lângă tine.

Mereu paraleli,

mereu împreună,

mereu încercând să nu dorim mai mult,

să nu cerem mai mult,

mereu dorind cu disperare un Noi imposibil, un Noi pentru care nici unul nu ne-am născut.

 

Cât aș vrea să nu fiu așa,

cât aș vrea să pot ieși frumos în lumină și să îți spun: simplu sunt a ta,

toată eu toamnă,

toată eu ploaie,

toată eu, femeia uitată sau poate nicicând descoperită.

 

Cât aș vrea să pot să te iubesc total așa cum meriți,

așa cum vrei,

așa cum atât de frumos știi să ceri.

Cât aș vrea să nu-mi fiu destul,

să nu-mi fiu frică și frig,

să nu-mi fiu singurătate și uitare.

Cât aș vrea să mă pot defini prin tine,

să mă pot ascunde în noi,

să mă pot uita în noi,

să mă pot trasforma în năluca nopților tale.

Cât aș vrea să pot fi pasare

Să încetez a mai fi copac, măcar pentru o toamnă …

Poate atunci nevoia de tine ar fi atât de adâncă, atât de durere și atât de apoape încât ne-ar salva …