Cât de adânc se ascunde toamna în mine.

Cât de toamnă mi-e toamna și cât de dor de ea îmi este, chiar și atunci când calc pe frunze în drum spre tine.

Nu mai există ascundere astăzi, nu mai am unde să fug atunci când nu vreau să-mi dau răspunsuri, nu mai pot refuza spovedania cerută mie de mine.

Cât aș vrea să pot să înteleg pe deplin de unde apar peste noapte întrebările uitate de mult, de ce nu am cum să ignor nevoia unor răspunsuri și mai ales de ce tu refuzi mereu, și mereu, și mereu să înțelegi că nevoia din mine nu poate lua forma unui simplu noi.

Nu am cum să te las lumii,

nu am cum să te iau lângă mine,

nu am cum să rămân lângă tine.

Mereu paraleli,

mereu împreună,

mereu încercând să nu dorim mai mult,

să nu cerem mai mult,

mereu dorind cu disperare un Noi imposibil, un Noi pentru care nici unul nu ne-am născut.

 

Cât aș vrea să nu fiu așa,

cât aș vrea să pot ieși frumos în lumină și să îți spun: simplu sunt a ta,

toată eu toamnă,

toată eu ploaie,

toată eu, femeia uitată sau poate nicicând descoperită.

 

Cât aș vrea să pot să te iubesc total așa cum meriți,

așa cum vrei,

așa cum atât de frumos știi să ceri.

Cât aș vrea să nu-mi fiu destul,

să nu-mi fiu frică și frig,

să nu-mi fiu singurătate și uitare.

Cât aș vrea să mă pot defini prin tine,

să mă pot ascunde în noi,

să mă pot uita în noi,

să mă pot trasforma în năluca nopților tale.

Cât aș vrea să pot fi pasare

Să încetez a mai fi copac, măcar pentru o toamnă …

Poate atunci nevoia de tine ar fi atât de adâncă, atât de durere și atât de apoape încât ne-ar salva …

Advertisement