Ți-am spus ieri că e prea târziu să mai apari acum. Ți-am explicat frumos, pas cu pas inutilitate încercărilor repetate.

Povestim despre uși care, după ce au fost închise, vor rămâne mereu așa. Nu există chei pentru ele și nu are nici un sens să nu mă crezi.

Poți alege să încerci – te condamni singur la o muncă de Sisif și mă condamni pe mine la remușcare. Ce ciudat sună … re-mușcare. E ca și cum aș fi mușcat din ceva și mai vreau. Cât de departe de adevăr.

Nu mai  pot să gust din noi. Nu ține de voință … Cât de simplu ar fi să țină de voință. Cât mi-aș dori să țină de voință … .

Rămâi lângă mine sau mergi mai departe dar lasă în pace ușile închise. Sunt atâtea geamuri, atâtea alte uși, de ce te încăpățînezi să găsești o anume cheie?

Advertisement

Ceață și fum

Am înțeles că mereu am trait în așteptare. O așteptare fără subiect, o așteptare fără obiect, o așteptare eternă a ceva ce nu poate fi adaugat în fapt cotidianului din mine.

Uneori, la început de toamnă, am senzația că știu ce aștept. Am senzația că simt altfel așteptarea, ca și cum s-ar materializa în brațe care mă cuprind încet din spate, care mă adună și mă ridică. Sunt culorile toamnei cele care îmbraca așteptarea mea îmi spun, și las ceața și fumul să șteargă din nou secunda în care am știu.

Toamna asta aleg ceața și fumul … E mai simplu așa … Toamna asta voi fi eu fără culoare, eu ceață, eu fum …